de la mama natura facerea noastra

pe cine vreti voi sa votam?

daca eram unul dintre ei, ieseam in public si-mi adresam numai cuvinte de lauda, dupa cum urmeaza. oameni buni, suntem alesi sa ne invartim in jurul cozii, sa ne dam mari cand de fapt suntem mici. suntem demagogi, cei mai mari. ne castigam respectul fata de cei mici prin puterea ierarhica si nu prin capacitatile intelectuale. copiem idei sclipitoare si ordonam punerea in practica fara sa explicam rationamente, pentru ca oricum habar nu avem despre ce e vorba. suntem efervescenti in raza vizuala a "hranitorului". invatam din mers lucruri pe care noi oricum le stiam la "momentul t zero". citim reviste, carti de bucate si baliverne pentru ca suntem plini de "stiinta". preferam sa fim impinsi de la spate de "tatuc" pentru ca astfel, indeplinindu-i sugestiile, sa putem demonstra ca am rezolvat cu succes, individual, incercarile la care am fost supusi. suntem de acord cu munca in echipa dar numai daca iesim doar noi in
evidenta.

ne asumam raspunderea pentru greselile noastre. daca ne-ajunge falimentul suntem stapani pe situatie si fugim. astfel nu falimentam si planul personal. suntem sarguinciosi si constiinciosi: venim devreme, oftam si plecam tarziu. in fiecare zi, eventual si sambata. ca cam atat putem. in rest, suntem plini de calitati. suntem "inalti". suntem pe sistem ro.

asa suntem catalogati si descrisi, cei mai multi dintre noi, de tot vestul. si nu vrem sa ne schimbam. ar insemna sa-i dezamagim pe fraieri. si astia care vin, pleaca, care pleaca nu mai vin. un ciclu civic. oricum noi stam linistiti. suntem pe ciclu, suntem in ciclu, suntem aici.

asteptam cu mana intinsa urmatoarea mana intinsa, urmatorul triumf.

va urez "sa ne fie rusine!"

fara ad

am deschis blogul si am dat peste reclama electorala. am decis sa fuck the mother fuckers. de azi inainte nu mai bag link-uri si alta publicitate.

stampilacii

am descoperit un ultim dezgust personal. o categorie de oameni de care depindem, pe care suntem obligati s-o folosim, fara de care nu ne putem rezolva problemele: oamenii cu stampila.

pana azi, cand in sfarsit i-am identificat, erau inclusi in marea categorie a birocratiei din Romania. erau la gramada. acum sunt singuri, de capul lor, impotriva mea. oamenii cu stampila sunt notarii (dai cat cer sau nu-ti stampileaza actul si nu poti face tranzactia, legalizarea, etc.), arhitectii (dai cat cer sau nu-ti aproba proiectul, nu poti depune actele, etc), stampilacii din primarii (dai cat cer sau nu-ti dau ce le ceri si nu poti sa-ti obtii autorizatiile) si inca multi altii de care inca nu m-am lovit si sper sa nu fie cazul sa depind de ei.

e dezgustator monopolul asta care, practic nu-ti da alternativa, nu poti alege dintre ofertele din piata, pentru ca toti sunt la fel. nu ai unde sa te duci, e un cerc vicios, e un santaj. ai daca dai si daca n-ai ce sa dai faci rost, ca altfel ... n-ai.

da-le bot la vot!

suntem salvati! vin alegerile, ies bani pe piata, multi bani. cine are cunostinte in industrie mai face un ban pentru serviciile prestate in campanie. castigam si noi ceva din tot circul asta electoral. votam pe cine trebuie, vine iarna, cresc "intretinerile", creste TVA-ul, comenzi ioc, idem bani, iesim in strada, miting, urlam mai mult de foame, mergem acasa si batem nevasta ca nu a votat cu cine trebuia. asteptam inca patru ani campania electorala. trebuie sa iasa banii pe piata. pana atunci ... viitor sumbru intr-o tara sumbra.

normalitatea mea

sunt asaltat din cand in cand de prezentari ale unor stari de normalitate absolut vitale. ma depasesc conceptele astea, de multe ori, insa le ascult cu aceeasi fascinatie de fiecare data. ma minuneza schimbarile climatice la nivel mental cauzate de cresterea veniturilor. sunt fascinat de abaterile de la cauza si emanciparea spre monden a celor al caror portofel a devenit neincapator peste noapte. sunt subiecti care brusc au uitat de mersul la sifoane, statul la coada la paine cu cartela, guma turbo, cosuletul din sarma pentru sticle de lapte, bananele verzi care se coceau in ziare pe sifonier, apa calda de doua ori pe saptamana si caldura furnizata seara probabil doar pentru prevenirea inghetarii apei in instalatie (in provincie), uratenii care insa au facut parte din trecutul fiecarui romanas fara pile si care probabil ne-au facut sa ne stabilim un tel in viata, mult mai bun. ei bine, nu-mi spuneti voi mie ca acel tel, stabilit in momentul in care ne-am dat seama ca avem voie sa ne schimbam traiul intr-unul mai bun, se baza pe relaxari periodice in centre spa, masini de lux, bijuterii, parfumuri sau ceasuri extraordinar de scumpe, mancaruri exclusiviste importate de peste mari si tari, sesiuni de schi in lumea larga, dineuri, faima, shopping la milano, sporturi exotice si antrenori personali, case de vacanta si cate si mai cate, lucruri considerate acum ca fiind absolut necesare unui trai decent. in viziunea mea, atunci puteau fi cel mult vise ale unor oameni cu o imaginatie bogata.

e o diferenta intre cei ce nu pot trai fara asa ceva si cei ce le au doar pentru ca situatia materiala le permite. si daca eu nu am toate aceste "bucurii" sau daca nu le consider a fi prioritati ce, nu mai traiesc sau sunt sub limita demnitatii? poate ca asa o fi, poate ca sunt mediocru dar macar sunt in afara meschinului si a snobismului. e starea mea de normalitate. prefer sa am alte "bucurii" la pensie, stand cu nepotii pe genunchi si reflectand asupra vitetii-mi aproape trecute, indiferent de marimea contului din tinerete. sa nu credeti ca nu-mi doresc milioanele de euro de la loto! le doresc, insa nu cu orice pret, nu ca scop in viata. viata se reduce la ceva mult mai intens si fara valoare financiara. vreau sa zambesc aducandu-mi aminte de iubirea copiilor, de promisiunile facute si indeplinite, de zambetele prietenilor, de realizarile oneste si de telurile propuse realist si indeplinite.

credeti ca vor mai conta atunci, in comparatie cu acestea, situatiile materiale si ifosele tineretii?

de dor, jale si amor

nu mai vreau sa fac asocieri intre versuri si cele pentru care au fost scrise. important este aportul muzei in creatie. deci prefer sa "nu stiu" in ce "perioada" a fost scrisa. ce am iubit am iubit, ce iubesc, iubesc si ce voi iubi, evident, voi iubi. banal.

in misterul sentimentelor nespuse nicicand
incep sa te simt aproape de sufletul meu,
in inima simt doar sangele tau frematand
si-n gand te-ntalnesc langa mine mereu.

o viata-am avut o sete nestinsa de tine,
de iubiri patimase pe un pat de petale cu roua,
contopiti amandoi intr-un vis cu insemne divine.
o viata nebuna-am avut ... acum ai tu doua ...

consumisti de constient

ce fel de specie suntem noi, oamenii? nu putem spune ca suntem constienti, in adevaratul sens al cuvantului, de pericole pentru ca nu le putem materializa in cosul nostru zilnic.

suntem indoctrinati de mici ca omul se naste, traieste si moare, mai tarziu afli ca exista Rai si Iad, viata dupa moarte si alte altele, toate convergand spre acelasi numitor comun: capatul de linie. toti oamenii stiu ca pot muri oricand insa nu putem concretiza asta.
majoritatea ne traim viata ca si cand am fi nemuritori. toti avem perioade de lene, lipsa de chef sau indispozitii.

inca de mici ne dorim sa fim mari, sa terminam mai repede scoala si sa devenim independenti. asta inseamna ani catalogati ca neimportanti, parte a vietii de care vrem sa scapam. cand deja incepem sa constientizam greseala suntem nevoiti sa facem jaloane printre piedicile vietii in detrimentul dorintelor, pentru ca intr-un final sa ne rememoram parcursul, sa tragem linie si sa ne dam seama ca de fapt ne-am fi dorit mai mult.

vreau sa nu traiesc degeaba, vreau sa bifez cat mai mult din lista de cumparaturi pentru viata asta, indiferent daca am sau nu parte de constrangeri, piedici si/sau insuccese. vreau sa gresesc si sa invat, vreau sa iubesc, sa cert si sa fiu certat, vreau sa alerg cu copiii, femeia si cainii desculti pe dealuri la tara, sa simtim mirosul de fan proaspat cosit, vreau sa pot sa-mi doresc sa nu dau timpul inapoi.

in God we trust

azi voi atinge un subiect ceva mai delicat si greu de digerat dar destul de prezent in vietile noastre: credinta in Dumnezeu. pentru mine este o stare de spirit care ma fascineaza atunci cand sunt inconjurat de biblic. ma simt ca un copil care-si imagineaza povestea in timp ce-i e citita de parinti. credinta sta in puterea de a te recunoaste mic in fata Tatalui, de a te pleca in fata Lui si de a-I putea spune ce ai pe suflet.

nu cred in indiguirea credintei prin uzante popesti, obiceiuri babesti sau ritualuri clinice. pentru mine credinta este exprimata oriunde asa cum Dumnezeu este pretutindeni. cine crede ca daca nu te duci la biserica in fiecare duminica, daca nu spui rugaciuni in fiecare dimineata, seara, la inceput de masa sau la sfarsitul ei, daca poftesti la mancare, munca sau la femeia altuia sau daca ti se par amuzante toate descantecele preotului, dupa parerea mea este ori indoctrinat ori nu gandeste.

cred in Dumnezeu in felul meu, in dreptul meu si mai ales in sufletul meu.

in interiorul fiecaruia exista cate o camaruta din casa Domnului unde ne retragem pentru rugaciuni si confesiuni indiferent de ora sau zi.

muzica de criza

"buna seara prieteni" strigat printre dintii intredeschisi spune multe chiar si celor care nu au prea multe in comun cu muzica rock, tineri sau varstnici. am avut o surpriza neplacuta zilele trecute, mergand spre casa, in timpul 'blank-ului" meu zilnic de dupa serviciu: un mare afis din chitila care anunta un concert iris, hi-q si cristina rus. iris, hi-q si cristina rus. cred ca asa sunt concertele pe timp de criza: aduna toate genurile muzicale. iris trebuie sa manance si ei. dar cum sa asociezi iris cu playback-oshii, nu inteleg. sacrilegiu! o gramada de ani de experienta, concerte live, compozitii, albume versus ce? reclama in tabloide? lasa-ma papa la mare? incredibil! mai ramane sa-i puna sa cante manele ...

teama de principiu

cat de importanta este rigiditatea pastrarii principiilor in stare erecta?

cred ca graficul principii vs compromisuri descreste cu cresterea varstei sau cu inmultirea responsabilitatilor sau cu scaderea numarului de prieteni sau cu scaderea bugetului.

de cate ori nu am riscat in copilarie cand trebuia sa dau socoteala, impreuna cu gogo, tiganilor carora le-am incalcat teritoriul in traseele noastre cicliste, in fata carora, desi depasiti numeric, nu am cedat nimic sau, in liceu, cand profesorii amenintau, ba chiar ridicau palma sau pumnul asupra capului pentru a lovi, cand raspundeam cu privirea demna si sfidatoare fara sa clipesc? nu cedam nimic, indiferent ca aveam sau nu dreptate. acum, in aceleasi conditii, riscurile sunt altele. foarte greu imi permit acum sa infrunt pe cineva care m-ar ameninta, chiar daca instinctul e foarte putenic sa reactionez.

comorile de acasa pun o frana extraordinar de puternica. diferenta intre atunci si acum o reprezinta chiar lucrurile la care nu pot renunta, pe care nu-mi permit sa le pierd.

acum incep sa apara compromisurile. din ce in ce mai multe. din pacate ...

concluzie: principiul face bine mintii, compromisul, inimii.