Imi simt sufletul surd si vorba carunta,
Ma doare pustiul, desertul ma strange,
Se leagana brazii saditi in mocirla,
Ma cheama haotic lumina cand plange.
Traiesc in suveica nebunilor singuri,
Jonglez printre ite tesute-n razboi
Fara sa vad culoare si lumina in ganduri,
Pribeag, obligat sa renasc din gunoi.
Insetat sa inalt in vazduh zmeu de pace
In furtuni pregatite din timp pas cu pas,
Sub rafale de arme, nemiscat acum zace
Renascut din cenusa si strigand “Bun ramas!”